Istoricul Marius Oprea l-a făcut praf pe Traian Băsescu după declarația acestuia referitoare la cazul de la Caracal.
Am vrut să închid televizorul, dar nu m-am putut apropia de telecomandă – omul ăsta parcă e un drog, într-un fel adulatorii săi sînt de înţeles.
Dacă nu l-aş fi văzut pe Băsescu implicat delirant şi în cazul Caracal, certîndu-se cu avocaţii şi familiile victimelor, probabil că alta ar fi fost prima mea grijă la întoarcerea de pe munte şi această opinie nu ar fi apărut în spaţiul public. Dar, văzîndu-l neobosit în incercarea de a-şi acoperi balastul trecutului, exploatînd fără scrupule orice oportunitate prezentă, am înţeles că de fiecare dată cînd un om cu bun simţ tace, unul nesimţit crede că a cîştigat. Îşi ia avînt, prinde curaj.
Cu privire la Traian Băsescu, încerc de o bucată de vreme un amestec de revoltă şi satisfacţie personală. Cauza? Un eveniment care, teoretic, ar fi trebuit să ne reseteze instituţiile, clasa politică, analiştii, dezbaterile publice şi, în general, modul de a ne raporta la realitate. Dar lucrurile nu au stat aşa cum mă aşteptam, după ce în mai 2019 CNSAS a comunicat oficial ca Traian Basescu a fost turnător al Securităţii. Asta arată puterea reţelei creată de el, dimensiunile şirului de complicităţi interesate sau vinovate, care se întind din zona instiutuţiilor statului, pînă în cea a societăţii civile şi a mass-media. Omul ăsta, cum se spune în popor, parcă nici usturoi n-a mîncat, nici gura nu-i miroase.
Cînd în urmă cu mai bine de şapte ani, în 2011-2012, afirmam răspicat că Traian Băsescu a colaborat cu Securitatea, fiind şi martor în procesul pe care acesta i l-a intentat, pentru acelaşi motiv, lui Mugur Ciuvică (deşi, de mine nu s-a atins) şi l-a cîştigat cu uşurinţă, ajutat CNSAS, o mulţime de lume, de la lideri de opinie şi pînă la postările anonime pe internet, chiar şi unii dintre aceia care îmi fuseseră pînă atunci prieteni, fie m-au acuzat că ”m-am vîndut” (îndeobşte, lui Voiculescu, uitînd că tot eu îi dedicasem acestuia un întreg capitol în ”Moştenitorii Securităţii” – e drept, preluînd acuzaţii mai vechi care i-au fost aduse şi care nu au rezistat în timp), fie pur şi simplu mi-au întors spatele – cu o singură excepţie, ”Observatorul cultural”, unde mi-am şi putut publica materialele. Am pierdut nu numai prieteni, dar şi colaborări, care îmi aduceau o brumă de bani din scris, într-o perioadă cînd guvernul Boc mă dăduse afară din serviciu, de la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi aceasta era practic singura mea sursă de venit (de pildă, Sânziana Pop, de la ”Formula As”, mi-a comunicat sec că nu mă mai publică, pentru că m-am legat de Traian Băsescu; oare ce-o gîndi acum?). Am trecut însă de toate acestea, nu fără a plăti un preţ pe care se dovedeşte acum că nu ar fi meritat să-l plătesc eu. Şi care nu mi-a fost în vreun fel returnat, nici printr-un simplu ”ai avut dreptate”, ca să nu zic de ”îmi pare rău, am greşit” – cea mai rară propoziţie rostită de români.
Puteți citi tot materialul aici, în Gândul.